Luceafărul

sti,  A fost ca niciodata,  Din rude mari imparatesti,  O prea frumoasa fata.  Si era una la părinti Si mindra-n toate cele,  Cum e Fecioara intre sfinti Si luna intre stele.  Din umbra falnicelor bolti Ea pasul si-l indreapta Linga fereastra, unde-n colt Luceafarul asteapta.  Privea în zare cum pe mari Rasare si straluce,  Pe miscatoarele carari Corabii negre duce.  Il vede azi, il vede mini,  Astfel dorinta-i gata; El iar, privind de saptamini,  Ii cade draga fata.  Cum ea pe coate-si razima Visind ale ei timple De dorul lui si inima Si sufletu-i se imple.  Si cât de viu s-aprinde el In orisicare sara,  Spre umbra negrului castel Când ea o să-i apara.  * Si pas cu pas pe urma ei Aluneca-n odaie,  Tesind cu recile-i scântei O mreaja de vapaie.  Si când în pat se-ntinde drept Copila să se culce,  I-atinge miinile pe piept,  I-nchide geana dulce; Si din oglinda luminis Pe trupu-i se revarsa,  Pe ochii mari, batind inchisi Pe fata ei intoarsa.  Ea il privea cu un suris,  El tremura-n oglinda,  Căci o urma adânc în vis De suflet să se prinda.  Iar ea vorbind cu el în somn,  Oftind din greu suspina: - "O, dulce-al noptii mele domn,  De ce nu vii tu? Vina!  Cobori în jos, luceafar blind,  Alunecind pe-o raza,  Patrunde-n casa si în gând Si viata-mi lumineaza! " El asculta tremurator,  Se aprindea mai tare Si s-arunca fulgerator,  Se cufunda în mare; Si apa unde-au fost cazut In cercuri se roteste,  Si din adânc necunoscut Un mândru tinar creste.  Usor el trece ca pe prag Pe marginea ferestrei Si tine-n mâna un toiag Incununat cu trestii.