Iată cuvintele pe care Le-a strâns, cu trudă și răbdare, Și în proverbe le-a lăsat Fiul lui David, împărat Peste întregul Israel. E Solomon omul acel Care atent le-a întocmit Și nouă ni le-a dăruit Spre o profundă cunoștință A-nțelepciunii, și știință A-nvățăturii; pentru minte – Pentru-a-nțelege-a ei cuvinte; Spre a putea a fi-nsușite Învățăturile menite Să dăruiască puritate – Adică bun simț și dreptate La judecăți care n-au știre De nici un fel de părtinire; Să dea celor neînvățați – De-al vieții greu neîncercați – Pentru-a lor minte, agerime, Pricepere și istețime; La tineri, să dea cunoștință Și foarte multă chibzuință. Asculte și cel înțelept, Ca să devină mai deștept Îmbogățindu-și mult știința Și ascuțindu-și iscusința, Pentru ca mintea lui să poată Să prindă-nțelepciunea toată A unei pilde sau cuvânt Adânc rostit, și câte sânt Multe-nțelesuri pentru minte Din tot noianul de cuvinte Ce înțelepții le rostesc Și cei care cu tâlc vorbesc. Frica de Domnu-n conștiință, E început pentru știință. Dar cei nebuni – pierzând măsura – Nesocotesc învățătura. Și-nțelepciunea. Fiul meu, Urmează al meu sfat, mereu: Ascultă-nvățătura mea, Nu lepăda de-asemenea, Cuvintele ce le-ai primit Când mama te-a povățuit! Căci ele o cunună sânt Pe capul tău, pe-acest pământ, Și-un lanț din aur însăilat Care la gât ți-e atârnat. Copile! Când au să voiască Cei păcătoși să te-amăgească, Păzește-te de-acei mișei, Să nu fii câștigat, de ei. De îți vor spune: „Hai cu noi! Întindem curse mai apoi, Și sânge mult va fi vărsat! Prindem pe cel nevinovat, În lanțuri, fără vreun temei! Hai! Dăm năvală peste ei, Și-i înghițim pe toți, de vii, Așa precum tu bine știi Că moartea doar îi mai înghite. Întregi, le vor fi mistuite Bietele trupuri, iar apoi Găsi-vom lucruri multe noi. Ne umplem casele cu pradă, Și nedreptăți n-au să se vadă, Căci partea ta va fi la fel Precum am parte eu, sau el. N-ai a te teme deci, de hoți: O pungă doar vom avea toți!” Tu, fiule, să nu pornești Cu ei la drum, ci să-ți ferești Piciorul, de a lor cărare, Căci ei aleargă-n graba mare Să facă rău. Ceata se strânge Avidă ca să verse sânge. Zadarnic însă, lațul lor, Sub ochii zburătoarelor, E aruncat, căci ei întind Curse în care ei se prind; Iar lațul întins tuturor, Întins e chiar sângelui lor Și sufletelor lor pribege. Deci soarta celor făr’ de lege Și lacomi după avuții, Aceasta este! Căci să știi Că lăcomia i-a pierdut Pe cei căror ea le-a plăcut. Înțelepciunea strigă tare Ca să își afle ascultare Pe ulițe și în piețe. Își strigă ale ei povețe, Unde e zarva mai aprinsă. Învățătura ei e-ntinsă Chiar de la porți până-n cetate Și-oricine s-o asculte poate, Căci le vorbește tuturor: „Până când oare, proștilor, Prostia doar o s-o iubiți? Iar voi cei cari batjocoriți, Când încetați a vă plăcea Batjocura, și-asemenea, Nebunii când au să sfârșească, Știința, să o mai urască? Vă-ntoarceți dar, și mă urmați! Mustrările mi le-ascultați! Iată ce fac acuma eu: Torn peste voi din duhul meu Și vă voi face cunoscut Al meu cuvânt, căci am văzut Că v-am chemat necontenit; Voi, însă, v-ați împotrivit. Vă întind mâna, fără teamă, Dar nimeni nu mă ia în seamă, Pentru că voi ați lepădat Povețele ce vi le-am dat. N-ați vrut să țineți cont de ele, Fiindcă mustrările mele, Vouă – nicicând – nu v-au plăcut. De-aceea, când va fi căzut Unul, în vreo nenorocire, Voi râde de-a lui pătimire Și-apoi, de toți, joc am să-mi bat Când groaza vă va fi luat Ca o furtună peste fire, Când fi-veți de nenorocire Ca de-un vârtej învăluiți, Când de necazuri încolțiți Veți fi cuprinși de strâmtorare. Atuncea doar, în gura mare Mă vor chema – nu voi răspunde! Mă vor căta – mă voi ascunde De fața lor, în acea zi Și nimeni nu mă va găsi, Căci au urât a mea știință Și n-au ales, spre folosință, Frica de Domnul; n-au iubit Al meu sfat și-au nesocotit, Neîncetat, mustrarea mea. Astfel, drept hrană vor avea Doar roadele cărării lor Și sfaturile tuturor. A proștilor împotrivire Are să-i ducă la pierire, Iar liniștea nebunilor Aduce-va pierzarea lor. Acel ce mă va asculta, Fără de griji, însă, va sta Și-o să trăiască liniștit, De toate relele, ferit.” Proverbe 1:1‭-‬33 BIV2014